Fetițele se exprimă altfel decât băieții. Și băieții de vârste diferite se exprimă diferit. Iar eu ar trebui să am capacitatea de a înțelege ce spune fiecare. Grea treabă.
Eu știu că nu e bine la școală chiar în fiecare zi, știu că nu-și fac mereu temele așa cum ar trebui. Și știu că „aaaa, aha” e departe de entuziasmul pe care îl aștept din partea lor. Îi las totuși în pace. Am învățat că, pe parcursul zilei, vor lansa niște cuvinte cheie care mă vor ajuta ulterior să dezvolt întrebări mai inteligente.
Cel mare mă poate întreba din senin „tati, dar tu cum ai știut că mami este persoana potrivită pentru a-ți deveni soție?”. Îmi dau seama că pre-adolescența îl provoacă deja la raționamente rationale și emoționale în același timp. Îl întreb și eu, aparent dezinteresat, cum e cu copiii la școală, dacă băieții se joacă doar între ei, dacă se mai joacă și cu fetele. Și ce îi pare interesant la o fată la vârsta lui, așa, la modul general desigur. În puțin timp, apare și un nume de fată în discuția noastră. Apoi e simplu, aducem noul subiect la un nivel acceptabil de normalitate, apoi vorbim deschis.
Cel mic poate izbucni în lacrimi la citirea unei etichete de borcan cu muștar, pe motiv că de ce îi cerem mereu să citească, că el nu știe toate cuvintele alea în limba pe care țara gazdă ne cere să o vorbim, că probabil sunt termeni științifici pe care el oricum nu trebuie să îi învețe. E clar, întâmpină dificultăți la școală, la limba maternă care se vorbește aici. Ne așezăm amândoi pe canapea și citim câteva rânduri dintr-o carte mai ușoară, ne distrăm puțin, citim pe voci, ne strâmbăm etc. Și așa prinde curaj în forțele proprii. Oricum nu era vorba despre muștar, și nici despre ingrediente.
Limbajul fetițelor
Țineți minte tărâmul necunoscut al băieților, cel în care cuvintele complicate și propozițiile lungi nu există? Ei bine, acum intrăm în tărâmul unde toate aceste cuvinte complicate și propoziții lungi s-au refugiat, pentru a-și găsi libertatea de expresie. Aici cuvintele zboară liber, ca o ploaie de scântei. Fiecare propoziție devine o piesă de teatru plină de emoții, detalii și observații personale.
Dacă o întreb dacă a deranjat-o ceva la școală, începe așa: „Deci...”. Prin utilizarea acestui deci, îmi dau seama că urmează o teză amplă, cu temă încă nedefinită. Poate fi despre sistemul școlar în ansamblul lui, despre interacțiunea dintre copii de diferite vârste, stare socială, și proveniența geografică, sau poate fi despre impactul educațivo-emoțional al dascălilor asupra noilor generații de școlari. Sau, în zilele ei bune, poate fi despre toate acestea la un loc.
Chiar și o întrebare simplă de genul: „Ce ți-ai dori astăzi ca pachet pentru școală”, poate avea un răspuns care se conturează cam așa. „Pai am vazut ieri ceva la o colega, și îmi este și mie poftă. Ții minte că ți-am povestit despre colega nouă din clasă. Ea este din alta țară și s-a mutat acum cu părinții în orașul nostru. Ieri a venit la școală, și ghicește ce? Și-a uitat sticluța cu apă acasă. Îți dai seama? Era așa îngrijorată, dar eu i-am spus să nu fie îngrijorată că îi dau din sticluța mea, și că eu nu am viruși că îmi dă mami vitamina C. Și ...” În fine, nu îmi ajunge tot spațiul de pe internet cu tot cu cloud cu tot, să scriu tot ce se vorbește într-o zi obișnuită.
O opresc subtil de îndată ce am ocazia, și o rog să-mi spună mai exact ce anume vrea de mâncare la școală. Ea răspunde: „măr tăiat felii”, și continuă povestea precedentă, de unde a rămas. Acum suntem amândoi fericiți, eu pot să pregătesc pachetul pentru școală, iar ea poate să-și continue povestea nestingherită. Mai prind frânturi din ce zice, însă sincer, doar mă bucur de glasul ei cristalin în timp ce pune atâta pasiune pe ceea ce spune, indiferent de subiect.
Ei, exact asta mă întreb și eu în fiecare dimineață, când îi pregătesc pe toți trei de școală, și în fiecare după-amiază, când se întorc toți de la școală. Practic, așa mă simt eu tot timpul, cu excepția timpului petrecut la serviciu.
Soluția? Vorbești ce știi, în ce limbă știi, cu pasiune. Folosești limbajul non-verbal la maxim, și sper că audiența, deși poate nu înțelege fiecare propoziție, va fi energizată de comportamentul tău. Și uite-așa mai trece o dimineață, în care, nu știu cum, ai reușit să îi pregătești pe toți, și să îi și asculți pe fiecare în parte, indiferent de limbă.
Te-ar putea interesa si:
Disciplina copiilor incepe cu disciplina parintilor
Revendicand egalitatea: Intre facturi, copii si scaune de birou
„Nu am fost eu!” Cum ii inveti pe cei mici sa spuna adevarul
Despre parenting: cautand adevarul dincolo de clickbait-uri
Frustrarea copiilor nu este ceva negativ
Cum ii ajuti pe copii cu temele
Negociem sau nu cu copiii? Si daca da, cum?
Etichete: parenting neconventional, copii, gemeni, parinti, educatie, acasa, adolescenta, gradinita, scoala, carti pentru copii, carti de parenting, conectare in familie, educatie sexuala, evenimente copii, moda copii, joaca, jocuri, mancare sanatoasa, afectiune, mama, tata, terapie, vacanta, phihologia copilului, psihologia de familie, relatia dintre frati, baietei si fetite, nopti nedormite, bullying, copiii si retelele de socializare, pubertate, pre-adolescenta, teme, camera copilului, sistemul scolar, relatii sanatoase, grupuri de mamici, grupuri de tatici, resurse educationale de parenting.