„Pe vremea mea”, părinții comunicau atât unii cu ceilalți cât și cu cei ce au fost la rândul lor părinți cu mult înaintea noastră, deveniți bunici acum. Cereau și ofereau sfaturi, se consolau reciproc atunci când „parenting-ul” părea că dă greș, sau se felicitau sincer atunci când parenting-ul părea să funcționeze, în ciuda faptului că noțiunea de parenting încă nu era la modă. Și mai presus de orice, își ascultau instinctele. Aproape nimeni nu avea nevoie de cursuri de parenting. Iar cei ce aveau nevoie, părinții deveniți părinți din greșeală sau din inconștiență, părinții pe care îi vedem destul de des la televizor alături de cuvântul „abuz”, din ce am observat, nu de cursuri de parenting au nevoie, ci de medicație, de măsuri coercitive sau de arest instituționalizat. Poate și de sterilizare chimică, însă intru aici pe un teritoriu destul de instabil și interpretabil, ce ține de drepturile fundamentale ale omului. Deși cel ce-și abuzează copilul nu știu dacă mai poate fi catalogat ca...
Parenting de bun simt, pentru parinti normali, ca mine si ca tine.
Scriu de cand ma stiu, spre incantarea unora si spre exasperarea altora.
Scriu despre cei 3 copii ai mei, despre familia noastra, despre provocarile de a fi parinte a 3 suflete ce au diferite temperamente, asteptari, slabiciuni si inclinatii. Scriu despre viata de cuplu in contextul familiei in 5. Scriu despre bucuriile din fiecare zi pe care nu le-as fi putut avea daca nu eram asa cum suntem.
Mai presus de orice, scriu pentru mamicile si taticii normali, pentru cei care nu au nici nanny, nici « doamna » cu curatenia, gatitul, si adusul copiilor de la scoli si activitati extra-scolare, nici bunici la 10 minute distanta, nici prieteni fara copii dispusi sa aiba grija de copiii altora, nici surse discutabile de venit care sa le permita o gradinita sau scoala particulara sau city-break-uri la fiecare doua saptamani.
@Mihai