Este Duminică dimineața. Și Domnul a zis: "Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca să o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău, iar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici bou, nici măgar, nici străinul care este în casa ta". ✝
Studiu biblic de profunzime maximă 😧
Și care este ziua a șaptea? Păi, documentându-mă pentru acest articol, am constatat următoarele:
- Deuteronom 5:14: „Ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău”. Păi și dacă eu încep serviciul marți, cum facem?
- Decalog (Cele 10 porunci): „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești.”. Eu știam că munca este sfântă, dar na, ce să-i faci, copil crescut în comunism.
- Facerea (Geneza): „... iar în ziua a șaptea S-a odihnit”. Dumnezeu s-a odihnit, dar eu ce drept am?
Îl mai știi pe Constantin? 😆
Împăratul Constantin cel Mare a decretat ziua de duminică ca zi de odihnă la 7 martie anul 321, prin decret imperial. De ce? Că așa a vrut el. S-a trezit într-o sâmbătă dimineața nervos că trebuie să înceapă o nouă săptămână de muncă începând cu a doua zi (duminica era pentru el așa cum e luni pentru noi), și a zis:
- Gata, m-am săturat! Începând cu săptămâna viitoare săptămâna începe de luni!
- Dar de ce, măria ta?, au întrebat uimiți boierii sau ce mai umblă prin curtea împărătească prin anul 321
- Uite că așa zic eu! M-am săturat să mă gândesc toată sâmbăta la ziua de duminică, să-mi pregătesc hainele de serviciu, să-mi verific agenda, să-mi fac planurile. I hate Sundays! (știa și un pic de engleză)
- Dar, măria ta, nu se poate așa ceva, cum să schimbi ziua de odihnă așa din senin, din sâmbătă în duminică? Sâmbăta e ziua în care au fost eliberați evreii de sub jugul egiptean!
- Problema lor! Cu jugul lor cu tot! Eu nu mai pot de stres. Toată sâmbăta îmi este distrusă, cu gândul că duminica încep iar serviciul.
- Măria ta, hai să bagăm modificarea în dezbatere legislativă!
- Nu. Dau decret imperial! Că așa vor face și urmașii urmașilor voștri peste 1.700 de ani când vor să voteze ceva ce nu trebuie votat. Și o va numi ordonanță de urgență.
Dilema zilei de odihnă
Mie încă nu-mi este clar când să mă odihnesc, deși mi-e clar că trebuie să mă odihnesc. Așa că încerc să mă odihnesc și sâmbăta și duminica. Până se pun de acord și Alexandru cel Mare și cei ce interpretează Biblia. Le-am transmis și la serviciu să nu cumva să mă sune cineva sâmbăta sau duminica. Când m-au întrebat de ce, le-am zis că pe motiv de Alexandru și cartea neagră cu cruce. Nu au mai sunat.
La biserică
De lucrat am lucrat. Mi-au rămas și multe nefăcute. Parcă pe măsură ce fac, apar mai multe care trebuie făcute. În fine, acum e duminică, nimeni nu mai lucrează. Nici fii și fiica mea. Rob nu am, văd acum de Black Friday dacă găsesc unul la reduceri. Nici roaba nu am, nici bou, nici măgar. Nici nu aș avea unde să-i țin, că grădina-i mică și vecinii mofturoși.
Și ce faci duminică?
Opțiunile sunt limitate, cel puțin aici unde locuiesc. Duminica toate magazinele sunt închise. De stat la televizor să observ cum îmi trece viața inutil prin fața ochilor, parcă nu sunt entuziasmat. De mers la plimbare pe undeva prin natură nu poate fi vorba, căci plouă și bate vântul.
Rămâne o singură opțiune. Să cinstesc ziua a șaptea. Să mergem la biserică.
De ce merge lumea la biserică
Când eram mic credeam că oamenii merg la biserică pentru a cinsti sabatul... duminica. Dar pe măsură ce s-au adunat anii, am constatat că lumea merge la biserică din diferite motive. Unii merg să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru ceva, alții, cei mai mulți, pentru a-i cere ceva. Unii pentru a fi văzuți de către ceilalți ca persoane religioase, alții (altele?) pentru a palavragi trei ore în biserică. Și unii, așteptând în fața bisericii sau pe o bancă în lateralul acesteia, deoarece au fost trăși împotriva voinței lor de către partenerele de cuplu, în mare parte „în etate”.
Totuși cu toții au ceva în comun. Și nu, nu e partea cu sfințirea și cu odihna. Cu toții se așteaptă să fie liniște totală în biserică. Fără un motiv anume, ci doar că așa „se cade” într-o biserică.
Cu copiii în lăcașul Domnului
Noțiunile de „copii” și de „liniște totală” nu sunt compatibile din principiu. Cel puțin nu pe o perioadă de 3 ore, oricum. Mi-a dat Dumnezeu niște copii tare buni, dar au un defect social: sunt copii. Și copiii mai tulbură uneori liniștea adulților care au decis să-și lase copiii acasă.
Un număr total de trei copii, într-un interval de trei ore, e imposibil să nu producă un zgomot menit să captureze atenția întregii biserici. Un foșnit de ambalaj de bomboană uitata prin buzunar, un strănut zgomotos, un creion scăpat pe jos, un pufnit de râs venit de nicăieri.
Si când unul din aceste zgomote se produce, pomelnicele încetează în a mai fi citite, lumina lumânărilor încetează să mai palpite, rugăciunile sunt puse pe „on hold”, preotul își întrerupe ce spune el acolo și care se sfârșește invariabil cu „... în vecii vecilor, Amin”, doamnele în etate nu mai oftează și nu mai suspină a cucernicie, iar corul bisericii dă cu coardele vocale de catapeteasmă în semn de protest. Sau cel puțin așa simt eu.
Cum gândește Dumnezeu?
Ce nu aș da să știu?! Ce nu ar da oricine pentru a afla?! Mă întreb adesea ce așteaptă Dumnezeu de la copiii noștri? Se așteaptă oare la niște ființe fără viață care să urmeze niște reguli stricte documentate cu grijă de „sfintii Părinți”? Sau e fericit, ca orice părinte de aici de pe pământ, să-și vadă copiii fericiți, și să le audă glasurile lor mici cum vorbesc între ele, și cu El? Nu e Tatăl nostru și Tatăl copiilor noștri? Zic și eu.
Încerc pe cât posibil să le explic copiilor ce se întâmplă în biserică, care e semnificația fiecărei rugăciuni, și de ce e important să păstrăm vie conexiunea cu Dumnezeu. Le explic desigur în măsura în care sunt și eu capabil să înțeleg.
Le țin curiozitatea trează, le vorbesc chiar și despre fizica cuantică, despre scrierile apocrife, despre cum un grup mic de oameni au decis în numele nostru ce trebuie păstrat în textul biblic, și ce trebuie eliminat, despre cum alte religii trebuie să aibă și ele calea lor spre Dumnezeu, despre cărți controversate precum „Conversații cu Dumnezeu” de Neal Walsh și așa mai departe. Și mereu îi provoc să gândească pentru ei înșiși. Invariabil ajungem la aceeași concluzie: nimic nu poate fi explicat în absența lui Dumnezeu. Cu sau fără obiceiurile bisericești.
Ce nu pot să îi învăț este cum să rămână nemișcați și tăcuți timp de trei ore. Le cer în schimb să respecte alegerea celorlalți, și în momentele în care acești „ceilalți” au nevoie de liniște. Și se conformează, în măsura în care caracterul specific vârstei le permite. Când nu se poate, ieșim încet din sânul bisericii, și mergem la o pizza.
În loc de concluzie
Educația copiilor e inutilă dacă nu îl are pe Dumnezeu ca punct de referință. Strict punctul meu de vedere. E bine să mergem și la biserică din când în când, să le deschid ochii, să vadă dincolo de clădirea veche în care trebuie să pari trist, și să nu scoți un sunet.
Așa vad eu religia în viața de zi cu zi, și așa vreau să îmi cresc copiii. Dacă e bine sau rău, nu cred că noi oamenii suntem atât de desăvârșiți pentru a decide, pentru noi sau pentru ceilalți. Cât timp cineva are inima curată, nu se poate întâmpla nimic rău. Decât să atragă sporadic priviri urâte în dimineața de Duminică. Sau Sâmbătă, că tot nu am clarificat.
Notă: Atât articolul cât și pictura sunt creații personale. Aș aprecia nespus dacă ați menționa sursa în cazul în care doriți să copiați sau să distribuiți. Mulțumesc și Doamne ajută 😇