Treceți la conținutul principal

Să mintim frumos. Am tot timpul din lume pentru copilul meu!

Am tot timpul din lume pentru copilul meu!

Din blogul unei mămici, citire: „Nu i-am spus niciodată ***** că nu am timp. Cât a fost bebeluș, i-am răspuns nevoilor imediat, de fiecare dată. Când se apropia de 10 luni și eu trebuia să mă întorc la muncă, mi-am dat seama că nu pot pleca de lângă ea. Că nu vreau să-mi duc timpul în altă parte, în serviciul altcuiva. Și atunci mi-am căutat de lucru de-acasă. [...] Niciodată, dar niciodată nu i-am spus că nu am timp. Chiar și când aveam altceva de făcut, am lăsat ce făceam și i-am dat ei toată atenția mea”.

Apoi revine cu un „later edit” – adică un text adăugat ulterior, probabil ca și consecință a comentariilor:

  • "eu nu spun că toate mamele trebuie să lucreze de-acasă, ci doar că pentru copii e mai important timpul petrecut cu părinții decât să poarte haine călcate"
  • "e foarte deranjant că lumea pare să îmi reproșeze că am bonă"

Minciuna prin omisiune

Nu, stimată doamnă, lumea nu îți reproșează că ai bonă, că doar nu o plătești din banii lor. Și nici nu te judecă că lucrezi de acasă, acesta fiind meritul sau norocul tău, sau poate câte puțin din amândouă.
Te critică însă că publici ceva ce în literatura de specialitate se numește minciuna prin omisiune. Care tot minciuna este.

Minciuna prin omisiune se referă la situația în care cineva furnizează informații incomplete sau evită să dezvăluie anumite detalii relevante, creând astfel o percepție falsă sau incompletă a unei situații. Nu zic eu. Zic oameni mai cunoscuți ca mine, așa cum observăm în cărți precum:

  • Etica comunicării” de Valentin Mureșan
  • Psihologia minciunii” de M. Scott Peck
  • Comunicare și negociere în afaceri” de Paul Dobrescu
  • Psihologie educațională” de Nicoleta Rogoveanu

Când publici ceva, asumă-ți responsabilitatea
ești o femeie puternică care ar face orice pentru copiii săi

Vrei, nu vrei, când publici ceva pe internet, acest ceva are un anumit impact asupra cititorilor tăi. Devii un fel de „influencer-iță” (că tot se vehiculează termenul în mass-media), mai mică sau mai mare, în funcție de numărul de cititori. Dar chiar și dacă o singură persoană îți citește articolele, nu ai dreptul să minți. Prin omisiune sau prin orice alte mijloace.

Poate sunt mămici care nu își permit o bonă, poate nici pentru două ore pe săptămână. Poate sunt mămici care nu au cum să lucreze de acasă, prin natura job-ului lor. Sau dacă lucrează de acasă, chiar trebuie să lucreze, nu să „lase totul deoparte pentru a-i da copilului toată atenția”. Căci dacă lucrezi de acasă, dar de fapt nu lucrezi, cu siguranță nu câștigi suficient cât să-ți permiți o bonă. Acela se numește hobby. Să croșetezi o căciuliță e un gest drăguț dar nu e „home officing”.

Ce transmite mesajul tău? Că ești o femeie puternică care ar face orice pentru copiii săi. Și prin deductie logica, că celelalte mămici, care nu pot face câte poți tu să faci, sunt insuficiente. Devastator, aș spune eu, pentru o mămică și așa supra-solicitată.

Poate era mai decent să începi cu adevărul. Ceva de genul: „Bună! Am bonă de la 9:00 la 17:00 inclusiv în zilele de sâmbătă și duminică, și lucrez și de acasă, însă doar când și cât vreau eu, că se poate”. Și apoi puteai continua cu „Niciodată, dar niciodată nu i-am spus copilului meu că nu am timp. Chiar și când aveam altceva de făcut, am lăsat ce făceam și i-am dat ei toată atenția mea”. Era cu totul altceva. Dar parcă nu mai suna a articol de super-femeie, așa-i?!

Articol de nișă?

Digi24 menționa într-un articol din 2020 că mai puțin de 20% dintre români lucrau de acasă în pandemie. Acum, după nebunia cu măscuțe, ponderea acestora s-a diminuat, deși nu există date statistice în această privință. Zic eu că eu pe undeva la 10% dacă nu mai puțin.

Din cei 10%, nu am nicio idee câți își permit o bonă. Deși judecând după raportul INS (un articol relevant aici), 24.3% dintre români trăiesc în sărăcie, iar alți 34.4% sunt la risc de sărăcie și excluziune socială. În total, aproape 60%. Or mai fi vreo 30% care reușesc să se descurce. Rămân 10%. Iar aceștia 10% de nu-și fac griji cu banii, din cei 10% că lucrează de acasă, înseamnă 1%.

Deci vorbim despre un articol care se adresează celor 1%, însă din „omisiune” pare că se adresează tuturor.

Concluzie

unora le place să mintă și să se mintă, iar altora le place să fie mințiți

Știu, reacționez virulent la minciună. Nu e nimic personal însă. Am apelat și noi la bonă când au fost copiii mici, și lucrez și de acasă. Așa a fost să fie.

Am însă intoleranță la minciună. Trebuia să am și eu o alergie la ceva, că se pare că din ce în ce mai multă lume are câte o alergie. La polen, la praf, la pisici, la lactoză. Eu o am pe asta, intoleranță la minciună.

Ideea e că nu tot ce se publică pe internet e ceea ce pare, fie că e vorba despre blogul personal, despre pagina de Facebook, despre Instagram sau despre grupurile de mămici, de tătici, de bunici, de pitici, de orice fel. Dar se pare că unora le place să mintă și să se mintă, iar altora le place să fie mințiți. Însă asta e deja o temă pentru „psihologul poporului”, termen introdus de Puya într-un podcast la Mihai Morar.
Gata, m-am relaxat, criza de intoleranță a trecut. Mă întorc acum la ale mele. Fără bonă, însă lucrând cu zor de-acasă.


Etichete: parenting neconventional, copii, gemeni, parinti, educatie, acasa, adolescenta, gradinita, scoala, carti pentru copii, carti de parenting, conectare in familie, educatie sexuala, evenimente copii, moda copii, joaca, jocuri, mancare sanatoasa, afectiune, mama, tata, terapie, vacanta, phihologia copilului, psihologia de familie, relatia dintre frati, baietei si fetite, nopti nedormite, bullying, copiii si retelele de socializare, pubertate, pre-adolescenta, teme, camera copilului, sistemul scolar, relatii sanatoase, grupuri de mamici, grupuri de tatici, resurse educationale de parenting.

Postări populare de pe acest blog

Ceea ce înseamnă totuși acasă? Părinți dezrădăcinați și bunici părăsiți

  Ce bine e acasă! Și uite-așa, în preajma sărbătorilor de iarnă, mă ia inspirația de câte un articol, de nu știu de-l scriu eu sau dacă ceva mai mare, mai cuprinzător decât mine mă împinge să scriu. Au venit copiii acasă de la școală. Și mi-au zis și astăzi, ca în multe alte zile, că au cea mai frumoasă casă. Și că locuiesc în cel mai frumos oraș. Și că au cei mai buni părinți. Și că ce bine este acasă. Le zâmbesc, iar pentru o fracțiune de secundă, cuvântul “acasă” scoate la iveală în mintea mea alte imagini, unele vechi de peste 20 de ani, altele vechi de 30 de ani și altele vechi de tot. Imagini care nu sunt din aceeași poveste cu a lor. Imagini prăfuite, însă cumva încă vii și proaspete, de parcă ar toate s-ar fi întâmplat ieri. Ce înseamnă “acasă”? Știam odată că acasă e locul în care te-ai născut și în care ți-ai însușit cei șapte ani de acasă. Locul în care neajunsurile erau doar în grija părinților tăi, tu păstrând pentru tine doar bucuriile specifice vârstei. Pe de altă parte

Drepturile copiilor, obligațiile (ne)justificate ale părinților

  Îți dorești să-ți protejezi copiii și să le asiguri cadrul necesar pentru o dezvoltare armonioasă. Încă cum să procedezi? Dacă nu știi, îți sare în ajutor statul român și ale sale legi. Că așa face el când ai nevoie de ceva. Îți simte nevoia și dezvoltă cadru legal pentru a-ți ușura demersurile. Și uite-așa ajungi să afli și tu de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. 😝 Și te bucuri. Cum să nu te bucuri?! Nu mai trebuie să citești tone de cărți de parenting, nu mai trebuie să faci sesiuni de brain-storming cu partenerul/partenera de viață, nu mai trebuie să-ți activezi partea creativă pentru a-ți da seama cum să-ți protejezi copiii. Acum este totul simplu, și în conformitate cu cerințele legislative. Dreptul la dezvoltare . Copiii au dreptul la o dezvoltare armonioasă, sănătoasă și în condiții corespunzătoare. Adică cum? Căci nu se specifică că trebuie să faci exact. Că le dai și timp, și spațiu, și voie să se dezvolte. Dar el copilul, uneor

Nu-ti minti copiii! Ai obligatia sa cauti adevarul, si sa fii sincer cu ei

  Tati, ce este inflația? Le explic copiilor, cu un text dintr-un tratat de economie republicat și vândut studenților la suprapreț de către cadrele didactice, mândru de experiența universitară de altădată: Inflația este creșterea generală și continuă a prețurilor bunurilor și serviciilor într-o economie, ceea ce duce la o diminuare a puterii de cumpărare a banilor. Apoi copiii continuă: De ce? De ce cresc prețurile? Căci nu e drept! Eu ce să le spun? Să le transmit același mesaj pe care îl primim de la aleșii noștri, în mod direct sau prin intermediul mass-media? Să le zic sec că gazu’, că rusu’, că conflictu’? Sau să le spun ce știu? Este adevărat adevărul public? Răsfoiesc încet, desigur în format digital, " Anuarul statistic al României 1990 ", editat de Comisia Națională pentru Statistică. Și zice așa, el, anuarul: „ în 1980, producția internă de era de 28,1 miliarde de metri cubi de gaze, din care se exporta infima cantitate de 200,6 milioane de metri cubi .”

Copilul tău ințelege ce citește? Proști da' mulți. Din ce în ce mai mulți

Au fost publicate rezultatele PISA. Ce face? Nu contează. Important e că e un procedeu standard de testare a cunoștințelor copiilor în vârstă de 15 ani din țările OCDE. OCD ce? Iar nu contează. Testele PISA verifică capacitatea de înțelegere a informațiilor și capacitatea copiilor de a rezolva probleme similare cu cele din viața reală. Și iar suntem aproape pe ultimul loc din Europa. După noi mai e doar Bulgaria, însă bulgarii au măcar all-inclusive, deci copiii au un viitor strălucit în HoReCa. Și nici asta nu e așa important, că nu e olimpiadă să concurăm unii cu alții. Alte câteva lucruri sunt relevante. Rezultat dezastruos, dar nu surprinzător 42% dintre copii nu înțeleg ce citesc, conform raportului. 42% dintre copii citesc, dacă mai citesc, dar nu pricep ce citesc. Mai oameni buni, 42% înseamnă aproape jumătate dintre ei. Ei știu să citească, însă nu pricep nimic. Luați exemplul recent: Hamas a atacat Israel. Israel atacă Fâșia Gaza. Știe cineva ce e Israel? Știe cineva că Israel

Urmează marele cutremur! Strategii de pregătire a copiilor pentru imprevizibil

Viața este despre orice, numai despre predictibilitate nu. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre copilul tău. Încerci să îl pregătești pe copil pentru ceea ce îl așteaptă în viitor, și să te asiguri pe cât posibil că acesta va fi protejat de efectele devastatoare ale anumitor experiențe sau situații din viața lui. Poate fi vorba despre probleme de adaptare în mediul școlar, mai târziu despre o decepție în dragoste, apoi poate despre pierderea locului de muncă, sau pur și simplu despre năruirea unor visuri în momentul când dă piept cu viața reală. Nu îți poți proteja copilul la infinit, și nici nu poți prezice viitorul pentru a fi cu un pas înaintea dificultăților pe care copilul tău le-ar putea întâmpina. Însă poți să faci ceva, orice, atât timp cât o faci preventiv și conștient. E mai bine decât nimic. C opiii vor avea parte de neplăceri, fie că accepți sau nu Cutremurul din 14 octombrie 1802 (cutremurul Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,9 pe scara Richter (estimare) Cutremurul