Din blogul unei mămici, citire: „Nu i-am spus niciodată ***** că nu am timp. Cât a fost bebeluș, i-am răspuns nevoilor imediat, de fiecare dată. Când se apropia de 10 luni și eu trebuia să mă întorc la muncă, mi-am dat seama că nu pot pleca de lângă ea. Că nu vreau să-mi duc timpul în altă parte, în serviciul altcuiva. Și atunci mi-am căutat de lucru de-acasă. [...] Niciodată, dar niciodată nu i-am spus că nu am timp. Chiar și când aveam altceva de făcut, am lăsat ce făceam și i-am dat ei toată atenția mea”.
Apoi revine cu un „later edit” – adică un text adăugat ulterior, probabil ca și consecință a comentariilor:
- "eu nu spun că toate mamele trebuie să lucreze de-acasă, ci doar că pentru copii e mai important timpul petrecut cu părinții decât să poarte haine călcate"
- "e foarte deranjant că lumea pare să îmi reproșeze că am bonă"
Nu, stimată doamnă, lumea nu îți reproșează că ai bonă, că doar nu o plătești din banii lor. Și nici nu te judecă că lucrezi de acasă, acesta fiind meritul sau norocul tău, sau poate câte puțin din amândouă.
Te critică însă că publici ceva ce în literatura de specialitate se numește minciuna prin omisiune. Care tot minciuna este.
Minciuna prin omisiune se referă la situația în care cineva furnizează informații incomplete sau evită să dezvăluie anumite detalii relevante, creând astfel o percepție falsă sau incompletă a unei situații. Nu zic eu. Zic oameni mai cunoscuți ca mine, așa cum observăm în cărți precum:
- „Etica comunicării” de Valentin Mureșan
- „Psihologia minciunii” de M. Scott Peck
- „Comunicare și negociere în afaceri” de Paul Dobrescu
- „Psihologie educațională” de Nicoleta Rogoveanu
.png "ești o femeie puternică care ar face orice pentru copiii săi")
Vrei, nu vrei, când publici ceva pe internet, acest ceva are un anumit impact asupra cititorilor tăi. Devii un fel de „influencer-iță” (că tot se vehiculează termenul în mass-media), mai mică sau mai mare, în funcție de numărul de cititori. Dar chiar și dacă o singură persoană îți citește articolele, nu ai dreptul să minți. Prin omisiune sau prin orice alte mijloace.
Poate sunt mămici care nu își permit o bonă, poate nici pentru două ore pe săptămână. Poate sunt mămici care nu au cum să lucreze de acasă, prin natura job-ului lor. Sau dacă lucrează de acasă, chiar trebuie să lucreze, nu să „lase totul deoparte pentru a-i da copilului toată atenția”. Căci dacă lucrezi de acasă, dar de fapt nu lucrezi, cu siguranță nu câștigi suficient cât să-ți permiți o bonă. Acela se numește hobby. Să croșetezi o căciuliță e un gest drăguț dar nu e „home officing”.
Ce transmite mesajul tău? Că ești o femeie puternică care ar face orice pentru copiii săi. Și prin deductie logica, că celelalte mămici, care nu pot face câte poți tu să faci, sunt insuficiente. Devastator, aș spune eu, pentru o mămică și așa supra-solicitată.
Poate era mai decent să începi cu adevărul. Ceva de genul: „Bună! Am bonă de la 9:00 la 17:00 inclusiv în zilele de sâmbătă și duminică, și lucrez și de acasă, însă doar când și cât vreau eu, că se poate”. Și apoi puteai continua cu „Niciodată, dar niciodată nu i-am spus copilului meu că nu am timp. Chiar și când aveam altceva de făcut, am lăsat ce făceam și i-am dat ei toată atenția mea”. Era cu totul altceva. Dar parcă nu mai suna a articol de super-femeie, așa-i?!
Articol de nișă?
Digi24 menționa într-un articol din 2020 că mai puțin de 20% dintre români lucrau de acasă în pandemie. Acum, după nebunia cu măscuțe, ponderea acestora s-a diminuat, deși nu există date statistice în această privință. Zic eu că eu pe undeva la 10% dacă nu mai puțin.
Din cei 10%, nu am nicio idee câți își permit o bonă. Deși judecând după raportul INS (un articol relevant aici), 24.3% dintre români trăiesc în sărăcie, iar alți 34.4% sunt la risc de sărăcie și excluziune socială. În total, aproape 60%. Or mai fi vreo 30% care reușesc să se descurce. Rămân 10%. Iar aceștia 10% de nu-și fac griji cu banii, din cei 10% că lucrează de acasă, înseamnă 1%.
Deci vorbim despre un articol care se adresează celor 1%, însă din „omisiune” pare că se adresează tuturor.
Concluzie
.png "unora le place să mintă și să se mintă, iar altora le place să fie mințiți")
Știu, reacționez virulent la minciună. Nu e nimic personal însă. Am apelat și noi la bonă când au fost copiii mici, și lucrez și de acasă. Așa a fost să fie.
Am însă intoleranță la minciună. Trebuia să am și eu o alergie la ceva, că se pare că din ce în ce mai multă lume are câte o alergie. La polen, la praf, la pisici, la lactoză. Eu o am pe asta, intoleranță la minciună.
Ideea e că nu tot ce se publică pe internet e ceea ce pare, fie că e vorba despre blogul personal, despre pagina de Facebook, despre Instagram sau despre grupurile de mămici, de tătici, de bunici, de pitici, de orice fel. Dar se pare că unora le place să mintă și să se mintă, iar altora le place să fie mințiți. Însă asta e deja o temă pentru „psihologul poporului”, termen introdus de Puya într-un podcast la Mihai Morar.
Gata, m-am relaxat, criza de intoleranță a trecut. Mă întorc acum la ale mele. Fără bonă, însă lucrând cu zor de-acasă.