Am fost profund marcat de un articol pe care l-am citit recent, în care un părinte, blocat între un prezent fără posibilități și un viitor fără perspective pentru copilul său, a plâns pe umerii mici ai copilului. Că sistemul de învățământ este unui dobitoc de-a dreptul, că educatorii, învățătorii și profesorii se dezumanizează într-un ritm alert, că atât fericirea, cât și evoluția copilului sunt serios puse în pericol de tot ceea ce reprezintă așa-zisa România educată.
Și adulții plâng uneori.
Să nu mă înțelegeți greșit, și mie îmi vine uneori să urlu, să dau cu pumnii în pereți (vorba unui contemporan de-al nostru cu ale lui versuri „lacrimi și pumni în pereți”), paralizat de neputința în fața sistemului, de orice natură ar fi acel sistem. Că este vorba despre sistemul de învățământ, despre sistemul medical, despre sistemul financiar, politic și așa mai departe. Sau despre sistemul de liberă circulație în țările europene, care mi-a permis să mă retrag undeva departe de România, pentru a-mi proteja copiii, cu riscul de a lăsa în rumă tot ceea ce-mi era odată drag.
Nu plânge în timp ce conduci.
Dar nu am plâns pe umerii copiilor nicio clipă. Nu le-aș putea face așa ceva. Un copil nu trebuie să poarte povara unui adult, chiar dacă povara aceasta este însăși grija pentru viitorul copilului. Un copil are încredere deplină în părinți, iar părinții sunt la volanul mașinii în călătoria împreună către maturitate. Și nimeni nu și-ar dori un șofer în lacrimi, odihnindu-și capul pe umărul pasagerului, în timp ce mașina gonește cu 150 km/h pe autostradă.
Te poți opri la o benzinărie, sau la un popas, și să-ți verși lacrimile în timp ce îți cumperi vigneta pentru a mai traversa o țară. Însă când te întorci la volan, lacrimile nu sunt doar penibile, ci se pot dovedi de-a dreptul periculoase.
Transformă lacrimile în putere de luptă.
Trăim vremuri tulburi, fără îndoială. Însă nu la fel de tulburi ca cele de pe timpul părinților noștri, pentru care supraviețuirea în condițiile raționalizării comuniste era o provocare în sine. Și nici la fel de tulburi ca pe vremea bunicilor noștri care au trecut prin naționalizare, pierzându-și și ultima fărâmă de avuție. Și nici pe departe la fel de tulburi ca vremurile pe care le-au trăit străbunicii noștri în timpul celor două războaie mondiale.
.jpg "vremurile pe care le-au trăit străbunicii noștri")
Da, e greu. E greu când vezi modelele de succes din societatea românească, e greu când vezi inutilitatea sistemului de învățământ, e greu când observi nedreptățile, manipulările, incertitudinile.
Însă lacrimile nu sunt răspunsul la nici una dintre problemele de mai sus. Cu atât mai puțin, lacrimile pe umerii copiilor.
Importanța rolului de părinte.
Rolul tău ca părinte este să lupți în permanență și să le oferi copiilor un viitor mai bun. Asta implică responsabilizare, implicare și determinare. Poate nu vei schimba lumea, însă îți vei schimba cu siguranță comportamentul, și îi vei schimba copilului percepția despre ce înseamnă să fii adult, și despre beneficiile de a avea un adult care să îl aibă în grijă în drumul său propriu către maturitate.
Da, lumea înconjurătoare este poate plină de dezamăgiri. Nu te alătura și tu acestei lumi fiind la rândul tău o dezamăgire pentru copilul tău.
Etichete: parenting neconventional, copii, gemeni, parinti, educatie, acasa, adolescenta, gradinita, scoala, carti pentru copii, carti de parenting, conectare in familie, educatie sexuala, evenimente copii, moda copii, joaca, jocuri, mancare sanatoasa, afectiune, mama, tata, terapie, vacanta, phihologia copilului, psihologia de familie, relatia dintre frati, baietei si fetite, nopti nedormite, bullying, copiii si retelele de socializare, pubertate, pre-adolescenta, teme, camera copilului, sistemul scolar, relatii sanatoase, grupuri de mamici, grupuri de tatici, resurse educationale de parenting.