Biroul meu este de un alb impecabil. O groază de metri pătrați doar ai mei, undeva la demisol, în care să mă desăvârșesc profesional. Înainte era dezastru. Pereți de cărămidă, lambriu deprimant pe tavan, linoleum/vinil pe jos, cu o ușă de un gri trist ce dădea spre grădină, fără încălzire și fără perspective.
Am muncit mult, am pus parchet laminat, am pus
rigips pe structura metalică, am pus prize, întrerupătoare și becuri ecologice.
Am făcut chiar și scafe. Pentru cine nu știe ce sunt alea scafe, nici nu
contează. Ideea e că am acoperit tevile cu structura de rigips să nu se vadă.
Am schimbat și ușa. Am chemat pe cineva și mi-a montat un calorifer, și gata.
Cei trei copiii ai mei vin după-amiaza și se
joacă aici, dansează, fac sport, desenează, pictează, sau cântă la chitară,
jucându-se în armonie desăvârșită unii cu ceilalți, ordonându-se să îmi facă
curat pe birou când termin treaba, și amintindu-și mereu să păstreze curățenia
și să nu pună mâna pe pereți când aprind luminile.
Glumesc, doar se joacă cu toate alea, cu
chitara, pictura și așa mai departe.
Tati, facem un proiect!
Un singur lucru îmi stă efectiv pe creier. Un
„proiecțel” realizat de copiii mei, și de care ei, copiii mei, sunt foarte
mândri. Un fel de amestec de carton, hârtie creponată, lipici și hot-glue care
îmi strică feng-shui-ul în fiecare dimineață când cobor agale spre locul meu de
muncă numit corporatist „home office”.
Proiecțelul este creația colectivă a copiilor
mei, după ce au vizionat pe YouTube câteva episoade din „how to build a
cardboard house”. Știi filmulețe alea cu o tanti care construiește căsuțe
pentru păpuși, cu unghiile ei perfect îngrijite care în viața reală nu ar putea
manevra o scobitoare? Tanti care are toate piesele tăiate la dimensiunile
perfecte, care are toate materialele la dispoziția ei? Tanti care, deși lipește
de nu se mai oprește, nu are nicio urmă de lipici pe degete? Ei, aia e. 👀
De-a lungul timpului, am reușit să depozităm
cărțile, jucăriile și materialele didactice în ordine, fiecare la locul său.
„Creatia” copiilor nu am reușit să o depozităm. În primul rând pentru că nu
reușesc să o cataloghez. Nici casă nu e, nici jucărie nu e, nici vreun proiect
avansat de inginerie. Și în al doilea rând pentru că atunci când ne-am
proiectat mobila, nu ne-am planificat să construim un raft non-standard care să
se muleze perfect pe obiectele controversate.
Și orice părinte de mai mult de un copil
înțelege dilema organizării pe categorii a oricărui lucru, de la șosete până la
clamite, de la pietricele care sclipește în soare, la pokemoni.
Nevoia de ordine și curățenie
Dacă vă întrebați cine e individul care verifică vasele din mașina de spălat și le rearanjează pentru a optimiza spațiul, eu sunt ăla. Dacă vă întrebați cine nu poate lucra la birou dacă pixul nu este aliniat cu caietul, sau dacă laptopul are o înclinație mai mare de 5 grade față de standard, tot eu sunt ăla. Sau poate vă întrebați pur și simplu cine separă mereu cănile de pahare, și lingurițele de furculițe, ați ghicit, tot eu sunt ăla.
Așa sunt eu. O fi vreo formă de psihoză
nediagnosticată, însă nu pot să gândesc în dezordine. Îmi place ordinea, și
atunci când fac curat, parcă fac curat în gândurile mele.
Cei care lucrează de acasă, lucrează în dormitor sau în living, sau în bucătărie. Unii lucrează și din baie probabil. Nu e genul meu. Eu am nevoie de locul meu, după chipul și asemănarea biroului de altădată. De aceea m-am retras la demisol, amenajându-mi o cameră doar pentru mine.
Planul a fost excelent. Execuția a fost
desăvârșită. Rezultatul a fost însă imprevizibil
Dacă mi-ar fi spus cineva atunci când plămânii îmi erau încărcați de praf de gips carton, că „proiecțelul” va deveni o existență permanentă în biroul meu, nu l-aș fi crezut.
Câteodată uit de proiecțel, ca și cum nu ar fi acolo. Mai iau cu treabă, și cumva proiecțelul se îmbină cu armonia biroului. Din când în când îl mai văd, ca pe o rană sufletească de mult uitată. Oftez, și îmi văd de viață mai departe, conștient că unele lucruri din trecut e mai bine să rămână în trecut. La urma urmei nu a murit nimeni doar datorită prezenței unui proiecțel în spațiul vital de proximitate. 👿
Doar că niciodată nu e doar proiecțelul. Mai sunt și urmele de mânute în jurul intrerupătorului. Și hârtiile pe care au desenat ieri ceva. Și câteva perechi de șosete aduse de la spălat și care nu și-au mai croit drumul lor firesc către dulapioarele copiilor. Realitatea bate planul și execuția se pare.
E al naibii de bine așa rău!
Copiii mei nu strâng mereu după ei. Și nici nu ajută întotdeauna. Se mai și ciondănesc de multe ori. La proiecțel însa lucrează împreună, ca o echipă. Unul aduce lipiciul, altul taie forme din hârtie colorată, iar un al treilea lucrează cu pistolul de hot-glue. Discută împreună, împărtășesc idei, planifică, și construiesc „proiectelul” lor. Ți-e mai mare dragul să-i vezi lucrând. 💞
Uneori mai și strâng în urma lor. Și ne mai ajută și prin casă. Și își mai strâng și ghiozdanele, și papucii, și hainele. Și îi mai aduc câte un ceai și lui tati. În zilele lor bune, își fac curat singuri în camerele lor, și apoi își împart baile, bucătăria, holurile și living-ul, continuând curățenia, atât cât reușesc eu să facă.
Da, nu e mereu ordine și curățenie în casa
noastră. Și nici de proiecțel nu am reușit să scap. Dar suntem bine împreună,
și asta este (aproape) tot ce contează.💝