Treceți la conținutul principal

Să mintim frumos. Am tot timpul din lume pentru copilul meu!

Am tot timpul din lume pentru copilul meu!

Din blogul unei mămici, citire: „Nu i-am spus niciodată ***** că nu am timp. Cât a fost bebeluș, i-am răspuns nevoilor imediat, de fiecare dată. Când se apropia de 10 luni și eu trebuia să mă întorc la muncă, mi-am dat seama că nu pot pleca de lângă ea. Că nu vreau să-mi duc timpul în altă parte, în serviciul altcuiva. Și atunci mi-am căutat de lucru de-acasă. [...] Niciodată, dar niciodată nu i-am spus că nu am timp. Chiar și când aveam altceva de făcut, am lăsat ce făceam și i-am dat ei toată atenția mea”.

Apoi revine cu un „later edit” – adică un text adăugat ulterior, probabil ca și consecință a comentariilor:

  • "eu nu spun că toate mamele trebuie să lucreze de-acasă, ci doar că pentru copii e mai important timpul petrecut cu părinții decât să poarte haine călcate"
  • "e foarte deranjant că lumea pare să îmi reproșeze că am bonă"

Minciuna prin omisiune

Nu, stimată doamnă, lumea nu îți reproșează că ai bonă, că doar nu o plătești din banii lor. Și nici nu te judecă că lucrezi de acasă, acesta fiind meritul sau norocul tău, sau poate câte puțin din amândouă.
Te critică însă că publici ceva ce în literatura de specialitate se numește minciuna prin omisiune. Care tot minciuna este.

Minciuna prin omisiune se referă la situația în care cineva furnizează informații incomplete sau evită să dezvăluie anumite detalii relevante, creând astfel o percepție falsă sau incompletă a unei situații. Nu zic eu. Zic oameni mai cunoscuți ca mine, așa cum observăm în cărți precum:

  • Etica comunicării” de Valentin Mureșan
  • Psihologia minciunii” de M. Scott Peck
  • Comunicare și negociere în afaceri” de Paul Dobrescu
  • Psihologie educațională” de Nicoleta Rogoveanu

Când publici ceva, asumă-ți responsabilitatea
ești o femeie puternică care ar face orice pentru copiii săi

Vrei, nu vrei, când publici ceva pe internet, acest ceva are un anumit impact asupra cititorilor tăi. Devii un fel de „influencer-iță” (că tot se vehiculează termenul în mass-media), mai mică sau mai mare, în funcție de numărul de cititori. Dar chiar și dacă o singură persoană îți citește articolele, nu ai dreptul să minți. Prin omisiune sau prin orice alte mijloace.

Poate sunt mămici care nu își permit o bonă, poate nici pentru două ore pe săptămână. Poate sunt mămici care nu au cum să lucreze de acasă, prin natura job-ului lor. Sau dacă lucrează de acasă, chiar trebuie să lucreze, nu să „lase totul deoparte pentru a-i da copilului toată atenția”. Căci dacă lucrezi de acasă, dar de fapt nu lucrezi, cu siguranță nu câștigi suficient cât să-ți permiți o bonă. Acela se numește hobby. Să croșetezi o căciuliță e un gest drăguț dar nu e „home officing”.

Ce transmite mesajul tău? Că ești o femeie puternică care ar face orice pentru copiii săi. Și prin deductie logica, că celelalte mămici, care nu pot face câte poți tu să faci, sunt insuficiente. Devastator, aș spune eu, pentru o mămică și așa supra-solicitată.

Poate era mai decent să începi cu adevărul. Ceva de genul: „Bună! Am bonă de la 9:00 la 17:00 inclusiv în zilele de sâmbătă și duminică, și lucrez și de acasă, însă doar când și cât vreau eu, că se poate”. Și apoi puteai continua cu „Niciodată, dar niciodată nu i-am spus copilului meu că nu am timp. Chiar și când aveam altceva de făcut, am lăsat ce făceam și i-am dat ei toată atenția mea”. Era cu totul altceva. Dar parcă nu mai suna a articol de super-femeie, așa-i?!

Articol de nișă?

Digi24 menționa într-un articol din 2020 că mai puțin de 20% dintre români lucrau de acasă în pandemie. Acum, după nebunia cu măscuțe, ponderea acestora s-a diminuat, deși nu există date statistice în această privință. Zic eu că eu pe undeva la 10% dacă nu mai puțin.

Din cei 10%, nu am nicio idee câți își permit o bonă. Deși judecând după raportul INS (un articol relevant aici), 24.3% dintre români trăiesc în sărăcie, iar alți 34.4% sunt la risc de sărăcie și excluziune socială. În total, aproape 60%. Or mai fi vreo 30% care reușesc să se descurce. Rămân 10%. Iar aceștia 10% de nu-și fac griji cu banii, din cei 10% că lucrează de acasă, înseamnă 1%.

Deci vorbim despre un articol care se adresează celor 1%, însă din „omisiune” pare că se adresează tuturor.

Concluzie

unora le place să mintă și să se mintă, iar altora le place să fie mințiți

Știu, reacționez virulent la minciună. Nu e nimic personal însă. Am apelat și noi la bonă când au fost copiii mici, și lucrez și de acasă. Așa a fost să fie.

Am însă intoleranță la minciună. Trebuia să am și eu o alergie la ceva, că se pare că din ce în ce mai multă lume are câte o alergie. La polen, la praf, la pisici, la lactoză. Eu o am pe asta, intoleranță la minciună.

Ideea e că nu tot ce se publică pe internet e ceea ce pare, fie că e vorba despre blogul personal, despre pagina de Facebook, despre Instagram sau despre grupurile de mămici, de tătici, de bunici, de pitici, de orice fel. Dar se pare că unora le place să mintă și să se mintă, iar altora le place să fie mințiți. Însă asta e deja o temă pentru „psihologul poporului”, termen introdus de Puya într-un podcast la Mihai Morar.
Gata, m-am relaxat, criza de intoleranță a trecut. Mă întorc acum la ale mele. Fără bonă, însă lucrând cu zor de-acasă.


Etichete: parenting neconventional, copii, gemeni, parinti, educatie, acasa, adolescenta, gradinita, scoala, carti pentru copii, carti de parenting, conectare in familie, educatie sexuala, evenimente copii, moda copii, joaca, jocuri, mancare sanatoasa, afectiune, mama, tata, terapie, vacanta, phihologia copilului, psihologia de familie, relatia dintre frati, baietei si fetite, nopti nedormite, bullying, copiii si retelele de socializare, pubertate, pre-adolescenta, teme, camera copilului, sistemul scolar, relatii sanatoase, grupuri de mamici, grupuri de tatici, resurse educationale de parenting.

Postări populare de pe acest blog

Nu ai nevoie de cursuri de parenting!

„Pe vremea mea”, părinții comunicau atât unii cu ceilalți cât și cu cei ce au fost la rândul lor părinți cu mult înaintea noastră, deveniți bunici acum. Cereau și ofereau sfaturi, se consolau reciproc atunci când „parenting-ul” părea că dă greș, sau se felicitau sincer atunci când parenting-ul părea să funcționeze, în ciuda faptului că noțiunea de parenting încă nu era la modă. Și mai presus de orice, își ascultau instinctele. Aproape nimeni nu avea nevoie de cursuri de parenting. Iar cei ce aveau nevoie, părinții deveniți părinți din greșeală sau din inconștiență, părinții pe care îi vedem destul de des la televizor alături de cuvântul „abuz”, din ce am observat, nu de cursuri de parenting au nevoie, ci de medicație, de măsuri coercitive sau de arest instituționalizat. Poate și de sterilizare chimică, însă intru aici pe un teritoriu destul de instabil și interpretabil, ce ține de drepturile fundamentale ale omului. Deși cel ce-și abuzează copilul nu știu dacă mai poate fi catalogat ca...

Copiii nu se educa pe internet. Nu te mai lăsa mințit!

  Ești mămică și scrii un blog. De parenting, desigur. Și undeva, în alt colț al lumii, există o altă mamă, care citește ceea ce scrii tu. Sau de ce nu, un tatic. Tu scrii ceea ce știi că se citește, faci optimizări de căutare (SEO), faci analiză de cuvinte cheie, inserezi etichete și meta-descrieri, optimizezi site-ul pentru o indexare mai rapidă, și îți promovezi conținutul pe orice platformă media. Pentru notorietate, faimă, sau pentru bani.  Însă de partea cealaltă a internetului, cealaltă mamă, care citește ce scrii tu, nu știe nimic de indexare și de page rank. Și nici nu o interesează. Pe ea o interesează să afle informații relevante care să-i facă viața de mamă mai ușoară. Sau poate caută doar relatări sincere cu care poate rezona, în efortul de a-și valida că nu e singură, că nu e insuficientă, și că va fi bine. Însă tu, fără scrupule și fără repere morale, îi dai înainte cu ghidul tău pentru o „educație parentală eficientă”: Crește stima de sine a copilului Știi măca...

Nu ai nevoie de cursuri de parenting!

„Pe vremea mea”, părinții comunicau atât unii cu ceilalți cât și cu cei ce au fost la rândul lor părinți cu mult înaintea noastră, deveniți bunici acum. Cereau și ofereau sfaturi, se consolau reciproc atunci când „parenting-ul” părea că dă greș, sau se felicitau sincer atunci când parenting-ul părea să funcționeze, în ciuda faptului că noțiunea de parenting încă nu era la modă. Și mai presus de orice, își ascultau instinctele. Aproape nimeni nu avea nevoie de cursuri de parenting. Iar cei ce aveau nevoie, părinții deveniți părinți din greșeală sau din inconștiență, părinții pe care îi vedem destul de des la televizor alături de cuvântul „abuz”, din ce am observat, nu de cursuri de parenting au nevoie, ci de medicație, de măsuri coercitive sau de arest instituționalizat. Poate și de sterilizare chimică, însă intru aici pe un teritoriu destul de instabil și interpretabil, ce ține de drepturile fundamentale ale omului. Deși cel ce-și abuzează copilul nu știu dacă mai poate fi catalogat ca...